Întunericul din inima mea

Inspirată de poveștile nerostite ale oamenilor, a treia poveste s-a născut dintr-un loc adânc — acolo unde durerile strigă, fără să poată fi rostite.

O las mai jos, așa cum a venit.

Să-ți fie citirea o oglindă blândă:

Există un loc în mine, uitat de Dumnezeu. E întuneric și rece. Fiori pe șira spinării simți când intri în acel loc — ca o peșteră întunecată, rece și umedă. Nu vezi nimic acolo, pentru că nu intră niciun strop de lumină. Ai zice că nu există, și parcă nici nu vrei să știi drumul până la locul acela.

Dar, mergând pe cărăruia ta, întortocheată, te trezești — ca prin magie — în acel loc. Deodată, drumul devine încețoșat. O ceață deasă și umedă se așază peste cărare. Sunete dense sau ascuțite se aud fără niciun avertisment. Te surprind și te înspăimântă. Cât de aproape sunt? Sunt periculoase?

Și, gândind așa, pe nepregătite, te trezești că ai alunecat în peșteră. Îți cureți hainele murdare și pline de frunze, te uiți să vezi dacă ai pierdut ceva din buzunare și dacă ai vreun os nelalocul lui.

Au! Te doare ceva. În alunecare te-ai rănit undeva la spate și te încovoi de durere. Te uiți în jur și nu vezi decât o rază de lumină venită de sus — dar care și ea se întunecă, pe măsură ce noaptea se așterne.

Ești singur în întuneric. Și parcă tenebrele din acel loc se simt... ca niște ființe. E întunericul din inima ta. Acolo unde nu intri neinvitat — dar unde aluneci, fără să știi cum s-a întâmplat.

Nu vrei să fii acolo, dar ești. Nu vrei să vezi ce e acolo, dar simți. Nu vrei să mai intri vreodată în acest loc, și totuși — iată-te din nou aici. Cum s-a întâmplat?

Parcă pusesem semne, să marchez locul acesta. Ce s-a întâmplat cu ele? Unde au dispărut? O mână criminală le-a șters din nou?

Ce mai contează? Sunt din nou aici. În întuneric. Pierdut și furios pentru ce mi se întâmplă. Ce caut aici? Și voi cine sunteți, umbrelor? Tenebrelor din întuneric?

— Suntem umbrele din inima ta. Ne chemi de fiecare dată când te înfurii, te enervezi sau te superi pe tine. Suntem aici să-ți arătăm. Nu să-ți facem rău.

— Nu ești nici umbre, nici lumină. EșTi. Atât. DOAR EșTi.

— Ce spuneți voi acolo? Prostii! Nu știți ce vorbiți! Sunteți doar rele. Aduceți doar pagubă. Ce vreți de la mine? De ce mă tot trageți aici? De ce mă tot închideți aici?

— Ca să VEZI.

— Ce să văd? Ce tot trebuie să văd? Chiar nu înțelegeți că nu-mi place de voi și că nu mai vreau să ajung aici niciodată? Vreau să scap de voi. Înțelegeți? Nu vreau să vă mai văd niciodată!

— Fie. Te lăsăm pentru moment. Dar tot aici vei ajunge... Of... până când vei înțelege.

— Ce e de înțeles din peștera asta urâtă, întunecată și rece?

— Că nu e o peșteră. E o identitate. E partea din tine pe care nu o iubești. Și vei ajunge aici de câte ori nu te iubești.

.....Drum bun acum. Ne revedem data viitoare.

---

Povestea iubirii de sine este o poveste pe care o tot ascultăm.

Dar oare… cum o învățăm cu adevărat?

A te iubi pe tine înseamnă, uneori, doar patru lucruri simple:

- Să nu te critici.

- Să nu te judeci

- Să nu-i judeci pe ceilalți - pentru că judecata este doar o oglindă a ceva ce nu-ți place (încă) în tine.

- Să ai grijă de tine: să-ți iei pauze când simți, să bei apă la timp, să mănânci la timp, să te miști și mai ales… să te întâlnești cu tine în momente doar ale tale.