Cum ajungem să devenim cei pe care nu îi recunoaștem?

Mă uit la cum ne comportăm unii cu alții și recunosc, nu fără un anumit disconfort, că ce mă deranjează la ceilalți îl regăsesc și în mine.

Și atunci apare întrebarea care nu îmi dă pace: cum ajungem să ne comportăm în moduri care contrazic cine credem că suntem?

Ne polarizăm rapid. Sunt cei care iau și spațiul celuilalt, fără să își dea seama întotdeauna. Și sunt cei care se retrag, care lasă loc, care preferă să dispară, să evite decât să ocupe. Am fost în ambele categorii. Probabil și tu ai recunoaște una dintre ele dacă te-ai uita sincer.

Există însă și o a treia cale: să nu ocupi spațiul celuilalt, dar nici să nu dispari din propriul tău spațiu. Să rămâi în adevărul tău, asumat, fără să îl transformi în armă. Nu să fracturezi pe ceilalți prin onestitate, ci să fii asumat în mod transformator. E eliberatoare. Și deranjează fix oamenii care nu vor să se uite la ei înșiși.

Există răni pe care le primim de la alții — și despre ele e mai ușor să vorbim, pentru că putem da vina în altă parte. Lise Bourbeau a catalogat rănile pe care le primim de la alții: rana de umilință, de trădare, de abandon, de respingere, de nedreptate. Sunt reale și recunoscute.

Dar mai există o rană, pe care Linda Howe o numește rana rănilor: abandonul de sine. La început nu am înțeles de ce. Apoi am înțeles din interior. Această rană și rana de trădare de sine sunt răni pe care ni le facem singuri și despre care se vorbește mai rar. Rana de trădare de sine este aceea când renunți la propriile valori și preiei valorile unui sistem. Ale familiei. Ale companiei. Ale societății.

Pentru că odată ce te-ai trădat pe tine, e mai ușor să continui decât să te oprești și să vezi că ai trăit în iluzie. Uneori, costul adevărului pare mai mare decât costul minciunii. Așa că alegem să continuăm, nu pentru că nu știm, ci pentru că este prea dureros să vedem. Suferința ar fi prea mare și atunci mergem mai departeși ne mai trădăm o dată și încă o dată.

Cred că aceasta este una dintre cele mai mari răni ale societății actuale. Și una dintre cele mai tăcute.

Și atunci cine e dispus să se uite la asta?

Am observat că nu suntem niciodată doar într-un singur fel. Trecem prin stări și momente diferite, uneori în aceeași zi.

Sunt momente în care căutăm cu adevărat, în pofida durerii. Vrem să vindecăm, să înțelegem, să trăim aliniat cu cine suntem. În aceste momente nu avem nevoie să fim convinși. Avem nevoie doar de un drum și de un ghid care știe deja drumul.

Sunt momente în care am vrea să schimbăm ceva, dar fără să renunțăm la ceea ce ne ține pe loc. Facem anestezie, ca o soluție care să aline durerea, nu să o transforme. Hotărâți la modul declarativ. Disponibili la modul condiționat. Iar când soluția comodă nu funcționează, concluzionăm că schimbarea nu este posibilă.

Sunt momente în care încercăm din curiozitate, să vedem despre ce e vorba, cât durează, dacă merită. Dar fără să riscăm prea mult și fără să fim dispuși la efort. Testăm, însă fără să ne implicăm cu adevărat. Am vrea să facă alții în locul nostru, iar dacă ceva nu merge, căutăm vinovați.

Și sunt momente în care nu vrem să căutăm deloc. Și aici e stop joc și e în regulă.

Poate că întrebarea nu este din ce categorie faci parte, ci unde alegi încă să te abandonezi sau să te trădezi pe tine.

PS: Când citesc ceva, mă întreb unde pot aplica imediat.

Dacă lucrezi în vânzări, întreabă-te: în ce moment al acestui proces sunt acum potențialii mei clienți? Pentru că răspunsul schimbă complet felul în care comunici cu ei.

În episodul următor: consecința. Regele e gol.