Între Tine și Tine

Când am realizat că 90–95% din ceea ce suntem există în subconștient, iar doar 5–10% este conștient, mi-am dat seama de ce le este atât de greu multor oameni —să se cunoască, să se schimbe, să reușească să realizeze ceea ce visează.

Am scris această poveste într-o zi călduroasă. Neplanificat. N-aveam habar că pot scrie povești.

O a doua poveste pe care o scriu și prima pe care o public.

Dar să lăsăm povestea să curgă…

---

Exista în mine o lume necunoscută mie.

Oare dacă eu nu o cunosc, nu ar trebui să rămână nedezvăluită tuturor? Dacă e ceva ce nu cunosc sau mă doare, dar nu înțeleg de ce mă doare și de ce mă feresc, oare nu ar trebui să stau departe de ceilalți?

Ba da.

E bine să stai departe de ceilalți. Tu nu vezi că toți fac același lucru? Deci e normal.

— Pune haina asta pe tine, să nu vadă exact ce e sub ea.

— Dar mi-e cald, sunt 40 de grade afară.

— Nu-i nimic, suportă! Doar nu vrei să se vadă ce e sub ea și să te ardă.

— Bună, Haină Verde!

— Bună, Haină Gri!

— Mă bucur de cunoștință. Eu sunt haina verde. Verde ca iarba, dar mă feresc să nu mă calci. Se vede?

— Eu sunt haina gri. Ca o zi mohorâtă de toamnă. Să te sperii de ea și să nu mai ieși. Sub haină, în schimb, sunt timidă… vai, am spus deja prea mult.

Și uite-așa umblăm cu haine care ne țin departe de ceilalți. Unii sunt mai conștienți și mai asumați. Știu cam ce ascund sau poate doar bănuiesc, dar si-au asumat decizia. Altora nu le pasă dacă merg fără haină. Măcar dacă se văd solzii, ce? Nici nu îi interesează dacă, cu solzii lor, ating hainele celor din jur. Iar alții—majoritatea—nu știu cum e sa meargă fără haină, nu se cunosc și nici nu se gândesc că ar putea să fie altceva sub haină. Merg așa prin lume, pe 40 de grade, cu o haină grea, și cred că, dacă toată lumea face așa, e normal.

Am transformat anormalul în normalitate.

Cât de zevzeci putem să fim! Mă și bufnește râsul de cât de haioși suntem.

Dar bine, hai că pretind că nu văd ce e sub haină. De dragul jocului. E un joc, nu-i așa?

Ufff… mai trebuie să jucăm mult jocul ăsta?

Chiar nu mi se mai pare haios. Toți se prefac că nu văd ce e sub haine, iar dacă cineva își deschide un pic haina, este împuns de ceilalți, de parcă a făcut moarte de om că și-a descheiat un nasture, ce să spun.

Ne mai jucăm mult? Alo!!! Mai e cineva pe aici? Unde ești?

Mai trebuie să țin mult haina asta? Mi-e cald și, de fapt, mi s-a făcut rău de la căldură și de la căratul ei. E prea grea. Trebuie să o mai țin?

Crezi că dacă o las jos, ceilalți o să înțeleagă că nu mai joc jocul? Sau mă vor lovi prin deschizătură, crezând că așa e jocul?

Uff… ce să fac? Unde ești? De ce nu îmi răspunzi?

Ok, ok. Pare că sunt singura. Nu-i nimic. Mă descurc singură.

Hai să vedem. Ooo! Dar ce bine e fără haină!

Vai, și am blană pe spate.

Vai, ce rușine mi-e ! Ce or să zică ceilalți care au solzi? Hmm… și am și pe picioare. Interesant. Pe spate și pe picioare. O însemna ceva?

Bine. Gata. Îmi iau ceva totuși pe mine, mai subțire, să nu ies chiar așa.

A! Ia uite! Mai sunt unii ca mine! Cum de nu i-am văzut până acum?

—Bună!

—Bună! Mă bucur de cunoștință! Eu sunt Magda.

—Bună, Magda! Eu sunt Ioana! Uite, eu am blană pe burtă, și blana mea e foarte cool! Tu cum de nu ai blană pe burtă?

—Nu știu…

—Păi, trebuie să te învăț cum să faci blană pe burtă…

—Ooo… dar… da’ eu nu vreau să am blană pe burtă… nu te superi… vai, te-ai supărat. Îmi pare rău…

Ce toantă! Acum când am găsit și eu pe cineva care e ca mine, nu am acceptat să am blană pe burtă. Uff! Așa nu îmi voi face niciodată prieteni!

Nu-i nimic. Eu vreau să înțeleg de ce am blană pe spate și nu pe burtă…

—Bună, Magda!

—Bună, dar de unde știi numele meu? Și de unde ai apărut? Nu te văd prea bine.

—Vin-o în lumină.

—A! Ia uite-te! Și tu ai blană pe spate! Și pe picioare! Ești ca mine!

—Sunt tu! Sunt reflexia ta în oglindă. Uite-te la tine! Uite-te la blana ta de pe spate. Nu-i așa că e frumoasă?

—Hmmm… nu m-am gândit niciodată. De fapt, nici nu m-am prea uitat la ea. Nu am știut de ea. Dar da, e strălucitoare și moale și plăcută la atins.

Vai! Ce frumoasă e! Și cea de pe picioare…

Ce ciudat, blană pe spate și pe picioare. Cine a mai pomenit? Și pe picioare e albă, iar pe spate neagră.

Wow! Sunt albă și neagră în același timp.

Și asta de pe picioare e aspră și scurtă și un pic țepoasă. Cum poate fi atât de diferită față de cea de pe spate? Oare e normal să fie atât de diferită? Una într-un fel și cealaltă în alt fel?

—E normal, da, stai liniștită. Toată lumea are contraste. Nu e nimeni care să nu aibă contraste, paradoxuri în același container. Ești normală, e ok. Nu-ți face griji.

—Uff, ce bine că mi-ai spus. Dar ce fac cu cei de afară?

Unii sunt îmbrăcați în continuare, pe 40 de grade, cu haine groase.

Alții au doar o bluziță sau sunt goi și se laudă cu asta.

Alții merg goi sau au o bluzită și sunt smeriți.

Cum vine asta? De ce o varietate așa mare?

—Pentru că prin varietate afli cine ești. Dacă nu i-ai vedea pe ceilalți cu haine, cum ai afla că mergi doar cu o bluziță? Dacă nu i-ai vedea pe ceilalți goi, cum ți-ai da seama că încă porți o bluziță? Dacă nu i-ai vedea pe alții cu ceea ce numești „solzi”, cum ai ști să numești că ai pe spate o blană?

Prin contraste înveți cine ești.

Și e ok așa cum ești.

Cum și ei sunt ok așa cum sunt.

—Hmm… prea multe informații pentru mine. Și eu ce fac acum cu ele? Cum le integrez?

—Nu le integrezi. Le simți. Sunt în tine. Erau în tine demult.

Trebuia doar să-ți reamintești de ele.

Să-ți reamintești cine ești: Magda, cu blana neagră, moale, strălucitoare, și albă, aspră, pe picioare.

Și e ok așa cum ești. E ok să te iubești așa cum ești.

Reamintește-ți doar de ce ai ales să ai blana neagră pe spate și albă pe picioare.

Hmm…Oare de ce?